Nevoia de abstractizare

apare la un moment dat in viata unui om



 
- 1996-
Am avut norocul unei copilarii deosebite.
Si daca azi nu imi este frica sa proiectez si sa realizez practic un experiment, faza atit de necesara in verificarea unei idei sau teori noi, este fara indoiala o consecinta a atmosferei din familie si a evenimentelor petrecute in primii ani de scoala. Parintii m-au ajutat sa ma "joc" de-a viata. Tatal meu, cadru didactic universitar, (ca de altfel si alti membri ai familiei ), m-a implicat in "tehnica si tehnologie" inca din clasa a I-a. De ziua mea, in 1960, mi-a facut cadou un chit electronic de montare a unui radioreceptor avind doar un tranzistor si o dioda. Asa a inceput totul.
In iarna aceluiasi an, de Craciun, am mai trait un moment crucial! zic eu acum. Am fost dus in vizita, cu intreaga mea clasa la Palatul Copiilor din Brasov, un lacas de raspindire a culturii si a tehnicii in lumea copiilor cum azi nu se mai gaseste. Si nu datorita laturii materiale, care in unele cazuri cum ar fi Palatul Copiilor din Bucuresti este net superioara azi, ci datorita oamenilor, a instructorilor de acolo care "traiau" pentru a bucura inimile copiilor, pentru a le arata un posibil drum in viata. Era un loc in care oameni mari si mici, isi permiteau luxul sa se "joace de-a viata".
Cercuri de pictura, de aeromodele, de electronica si radio, de dansuri populare si cinematografie, de teatru si sport. Cu o datare speciala si specifica, puteai incerca sa vezi ce greu se face ceva, ce inseamna a te bucura de un rezultat bun sau de finalizarea unei lucrari.
Asa am facut primii pasi de dans, participind la concursuri nationale de dansuri populare, am facut primele "tablouri" la un cerc de pictura situat intr-un foisor de o frumusete de basm, din care puteai vedea o parte din panorama Brasovului, si, inauntru sevalete adevarate, modele, tuburi de tempera, cartoane. Si nimeni nu iti spunea: "picteaza!! vezi ca trebuie sa scoti productie ca sa justifici banii ce se baga in tine!!!". Fraze absurde ce se aud azi la unele case de creatie sau de tineret.
Instructorii erau tineri si ei, plini de elan ce au reusit sa-l transmita din plin generatiei 1952. Sunt curios sa vedem in timp, si cu ajutorul statisticii (? ! ) daca au fost cu-adevarat si rezultate pe termen lung, caci acolo nu se facea productie ce se dorea a fi cu orice pret eficienta, ci se incerca formarea deprinderilor principale pentru a fi OM. 
Tot acolo am construit primul receptor de vulpi si am participat la un concurs de vinatoare de vulpi, sau, mai mare fiind (14 ani) am facut prima filmare cu un aparat deosebit, profesional, cu turela cu patru obiective si motor electric, ce cintarea pe atunci aproape jumatate cit mine. Dar il caram, ma chinuiam sa nu respir pentru a filma fara tremuraturi din mina, invatam sa coordonez mintea cu trupul, dorinta cu putinta. Si aceasta in timp ce scoala se desfasura normal, ca "un rau necesar" la care trebuia sa faci fata, dar nu mai oftai prea mult in fata "greutatilor" caci trebuia sa termini scoala cu rezultate bune pentru a te reintilni cu minunile de la Palat. 
Am fost un "abonat" al acestui adevarat loc de cultura pina prin 1969, cind am fost fortat sa las jocul si sa "intru in viata", adica am inceput pregatirea mai sistematica pentru admiterea in Institutul Politehnic. Aceasta perioada de joaca serioasa s-a valorificat si cunoscut doar in facultate si mai ales acum. 
Uitindu-ma in urma, la acei ani plini de noutati incitante, plini de setea aflarii dar fara senzatia si efortul specific invatatului, incerc sa formulez o concluzie la aceasta scurta prezentare a unui capitol important din viata mea. 

Resimt azi dupa mai bine de 14 ani de profesorat, dupa atitea contacte cu elevii din tara si chiar strainatate, "abandonul" profesorilor pentru clasele mici, lipsa dorintei lor de a transmite si altceva decit simple cunostinte. Majoritatea, in numele profesionalismului deghizat se complac in a "picta" pe tabla formule. Sunt putin interesati sa comunice.

Profesorul trebuie sa fie VIU in mintea discipolului! 
Asta am invatat eu in primii ani de viata in Palatul Copiilor. Discipolul nu trebuie sa simta oboseala sau plictiseala profesorului. Este o problema de responsabilitate morala a celui ce se numeste profesor, invatator, instructor, de a fi constient ca manipuleaza nu obiecte ci oameni in formare. In simpla lui pozitie de profesor transmite pe linga cunostinte si un stil de viata. El este acela care ar putea sa transforme un "potential om" intr-un om adevarat. 

La noi se spune ca un copil obraznic nu are "cei 7 ani de acasa". Urmeaza insa, inca 11 ani in care este "modelat" de scoala. Si doar apoi intra, major in viata. Aceasta perioada de formare este neglijata azi pe intreaga planeta (parere personala), caci nu este suficient sa ai laboratoare dotate, si teluri inalte pentru virfuri. Este o problema de educatie a intregii planete. O baza de cultura minima, necesara intelegerii unor fenomene fizice si sociale trebuie sa devina o preocupare majora pentru mai marii lumii, chiar daca rezultatul nu se va vedea imediat . Este o problema pe termen lung ce pare sa nu intereseze prea mult nici un guvern, caci intotdeauna si pe toata planeta, invatatorii si profesorii au fost prost platiti, fapt ce demonstreaza valoarea acordata lor pe "piata muncii".

Aici, in acest domeniu al reinvierii dorintei unor oameni de a se darui profesiei de dascal, de a se bucura nu de beneficiile tehnicii, a unei vieti mondene si "moderne", ci de privirea uimita a unui copil care tocmai a inteles lectia, cred ca mai avem ceva de facut. Si, oameni de stiinta fiind, chiar daca ne ocupam de problemele de virf ale gindirii umane: astrofizica, biofizica, de definirea unor noi teori sau metode de cercetare, nu trebuie sa uitam ca ceea ce facem si mai ales modul in care facem, se COPIAZA in jurul nostru. Si asa cum ne preocupa sau nu lumea de pe strada, asa va fi si lumea, in ansamblul ei preocupata de noi si mai ales de copiii nostri.


mailto: fmunetan@matco.ro

pagina initiata in 1996
ultima modificare - martie 1999